De ce atunci cand mi-este dor... mi-e dor!

Si uneori in nopti pustii mi-e dor de tot ce-a fost si nu mai este;
de tot ce-am fost si nu mai sunt;
dar cel mai dor, si dor si dor imi este de tot ce s-a pierdut...
...
Mi-e dor de soare si de stele.
...
Mi-e dor de ploi si de inec.
Sunt prea pustie fara tine, sunt prea saraca fara noi.
...
Si-as vrea ca pentru-o clipa doar sa schimb prezentul in trecut si-atunci uita-voi poate ca pentru tot ce mi s-a dat platit-am scump, si des si mult prea mult.
...
Mi-e dor s-aud spre seara "Noapte buna!"
si...
"Buna dimineata!" imi lipseste.
E prea departe parca bucuria si prea greoi e drumul pan' la ea.
...
De scris... Mi-e dor!
caci fara de cuvinte instrainata-mi este inima de-a ta.
...
Si uneori in nopti tarzii mi-e dor sa-ti spun ca dor... (Ce dor!!!) imi este sa stiu ca tot de mine-ti este tie dor!

sa te iubesc mai putin... (???)

NU astazi!!!

Mi-am propus, intr-o zi, sa iubesc mai putin.
Sa-mi preschimb dragostea mare intr-o iubire calduta, care sa ma faca sa zambesc, dar sa nu ma lase sa plang niciodata.
Intr-o zi, in care iubisem atat de mult, incat ma durea inima, m-am hotarat sa ma apar pe mine de mine.
Urmatoarea zi a fost pufoasa si blanda. Eu am fost amabila si dulce, si am purtat pe obraz, de dimineata pana seara, un suras cu parfum de prajitura. Cand s-a aplecat sa ma sarute, eu l-am pupat, vanilat, din varful buzelor: tzoc, tzoc.
In ziua aceea nu mi-am mai inclestat mana de mana lui, cu deznadejdea mea dintotdeauna, ci, cand am traversat strada, m-am agatat delicat de degetul lui mic.
Iar la cafea, in loc sa-i desenez o inima de spuma, am facut o steluta, draguta, draguta.

Pentru prima data dupa multe vreme, am adormit inaintea lui, si am dormit bustean, toata noaptea.
Iar dimineata, nu mi-am amintit ce-am visat, dar sigur fusese un vis rasfatat.
Si-atunci, multumita, mi-am propus sa nu mai iubesc mult niciodata.
“Azi te iubesc putin”, i-am marturisit, obligata de privirea lui care ma masura uluita, din cap pana-n picioare, sa vada de ce nu mai seman cu femeia de ieri.
Si el s-a intristat, dar eu nu am suferit, pentru ca-l iubeam doar putin, si m-am gandit ca o sa-i treaca in curand.
Si asa a fost.
I-a trecut aproape imediat.
Mi-a zis ca se multumeste cu oricat de putin i-as darui.
Ca ma iubeste el indeajuns, cat sa ma faca fericita.
Ca si daca nu l-as mai iubi, m-ar iubi el, fiindca nu poate sa schimbe nimic.
...
Si-atunci m-a durut inima din nou.
S-a spulberat dintr-o data toata pufosenia zilei mele furate de la viata si de la dragoste.
Si m-am perpelit, mai departe, in fericirea mea indurerata, in iubirea mea prea mare ca sa nu ma sfasie, in nebunia vigilentei mele indragostite, a atentiei mele panditoare, a sensibilitatii mele mereu pregatite sa sangereze.

Nu am nicio indoiala:
E mai bine sa iubesti cu masura.
Sa iti asezi sentimentele si asteptarile intr-o matca posibila, convenabila, amabila.
Sa nu treci niciodata pragul nebuniei, sa nu cunosti nicicand gustul deznadejdii.
Sa nu te ineci, din prea multa iubire, in apele otravite ale geloziei.
Sa nu te mistui de nesomn, sa nu te lasi oropsita de intrebari fara raspuns.

Dar..., ma tem, tot mai adesea, ca nu se poate asa.
Incep, tot mai mult, sa ma tem ca e greu de gasit drumul unei iubiri enorme si senine.
Incep, tot mai mult, sa ma tem.

(preluare)