Tie..., care te-am neglijat in ultimul timp

Ai venit intr-o noapte.
Era tarziu...
M-am speriat cand te-am vazut.
Nu stiam ca vei veni si nici nu te asteptam.
Imi amintesc "dezordinea" din mine, de atunci...

Aveam ganduri imprastiate peste tot, sentimente rascolite si amintiri aruncate unele peste altele.
Erau "lucruri" de ani imprastiate.
De luni.
De zile.
Si chiar de ore.
Nu apucasem sa pun nimic la locul lui.
M-am rusinat la inceput, dar te-am primit.
Am ramas surprinsa ca nu te speria ce vedeai, dar mai tarziu am inteles de ce nu-ti era "teama"...

Erai un munte de incertitudini ce "te tratai" cu indiferenta.

Credeai ca ma poti invata sa fac la fel.
Credeai ca ma poti schimba si sa ma faci asemeni tie.
Credeai ca imi poti schimba inima si arunca amintirile.

Un timp am crezut si eu ca poti...

Probabil hotararea ta m-a facut sa cred asta sau poate naivitatea cu care inca mai priveam razele soarelui ce se pregatea sa apuna...

Ai privit tacut peste "dezordinea mea" si te-ai grabit sa asterni linistea...

Am inceput "sa strang" alaturi de tine.

Te simteam respirand insa imi era greu sa-ti mai privesc chipul pentru a ma convinge ca nu-ti pierdusei dorinta de a-mi aseza "toate lucrurile" la locul lor.
Incercam sa-mi dau seama de ce te oprisei(?)
De ce aveai timp sa-mi "asezi" lucrurile imprastiate de mult timp(?)
De ce la tine era atat de multa ordine(?)
si de ce nu aveam curajul sa te opresc(?), sa ma lasi sa-mi asez singura lucrurile, sa ma lasi in dezordinea mea si in timpul in care ma oprisem...
Nici astazi nu am raspunsul intrebarilor de atunci...dar nici nu-mi mai pasa de-l voi afla vreodata...
Un singur lucru am reusit sa-l inteleg totusi. Te-ai oprit...pentru ca aveai putin "timp liber"... Tocmai pierdusei "un vapor" la bordul caruia ti-ar fi placut sa fii si nu te mai grabeai sa prinzi un altul... Iar in "vesnicia ta de plictiseala" iti prindea bine putin divertisment... Lucru ce in starea de atunci ti-l puteam oferi.

Ai stat destul de mult timp la mine...insa ai reusit sa-mi asezi atat de putin din lucrurile ce-mi erau imprastiate.
Atat de putin...
Privind uneori pasii tai langa mine, aveam impresia ca-mi imprastii si mai mult clipele anilor trecuti si ca-mi risipesti frumusetea ce ma straduiam s-o adun din graba timpului meu... Dar nu ti-am zis nimic. Erai ca o vraja pe care nu voiam s-o rup...

Poate am gresit.

Tu ai crezut ca nu-mi dau seama cum imi treci viata, ca nu observ nelinistea ce te apasa cunoscandu-mi tainele si ca puteam merge mai departe prefacandu-ne ca suntem ok.

Nu stiu ce-a fost in capul tau.
Nu stiu ce-a fost in capul meu...,
in capul nostru...

Ne-am legat unul de altul fara sa ne dam seama daca ce faceam era bun sau rau.
Ne-am legat in timpul pe care-l stateam impreuna, in visele pe care ni le impartaseam si in amintirile ce au inceput sa apara.

Era frumos.
Era simplu.
Traiam.

Numai ca nu am fi invatat niciodata sa pretuim clipele in care "am fost" daca nu ar fi urmat acele clipe in care "nu mai eram"...

De la un timp ai inceput sa-mi vorbesti fara sa mai fii in ce-mi spuneai.
Erau goale cuvintele tale si ma faceau sa-mi para rau ca le ascultam.
Ceva se intamplase.
Erai altfel si era ceva schimbat in vocea ta.
Era timpul care trecuse, timp in care ai crezut ca uitasem de placerea de-a te auzi, de nevoia bratelor tale si de urma pasilor tai...
Iti era schimbata bucuria de a-mi impartasi fire de nisip din clepsidra timpului tau...
Iti era schimbata dorinta de inec in oceanul tainelor noastre...si iti era schimbata libertatea de a-mi vorbi si de-a ma intelege...
La inceput m-am intrebat "De ce?", dar mai tarziu am inteles "de ce"...
Te neglijasem in ultimul timp; imi gasisem lucruri mai importante decat "a sta" impreuna; am fost prea obosita de viata si plictisita de mine...

Te neglijasem iar tu voiai sa-mi arati ca nu-ti placuse...

M-ai lasat singura...fara tine, insa nu fara tot ce ridicasem in timpul "zborului" impreuna...

Din ce-mi lasasei am invatat sa traiesc mai departe.
Sa visez mai departe.
Sa "zbor" mai departe.
Si a fost bine!
(ca invatasem...)

(fragment din "Timp fara noi");

La multi ani! (tie)

Suferintele spiritului

Sufletul meu, e altceva decat un portofel bine compartimentat. E insusi principiul care a decis o atare compartimentare a respectivului portofel. In sufletul meu nu exista un colt, unde se pot dezbraca hainele de vreme rea, un buzunarel, de unde sa imi scot bucuria in zilele de sarbatoare, sau o nisa, pentru depresii trecatoare. Nu il pot radiografia, pentru ca nu deserveste, ca orice organ, o anumita nevoie.
Sufletul meu e atat de plin de sine, atat de dens, incat fiecare punct al sau rasfrange intreaga lui capacitate de empatie spirituala.
Ca sa vorbesc despre sufletul meu trebuie mai intai sa ma imbat cu lumea aceasta la fel cum m-as ameti cu mirosul de dezinfectant din cabinetul antiseptic al unui medic generalist. Ca sa imi descopar sufletul trebuie sa-mi aduc aminte ca pot simti la fel de acut peretii camerei mele precum simt asprimea paturii de lana pe care m-am oprit in aceste clipe. Caci nu pot sa-l dezvelesc strat dupa strat, pentru simplul motiv ca sufletul meu este invulnerabil la incercari de demistificare.
Cetatea care apara civilizatia este mai vulnerabila decat obiectul protectiei sale. Duhul nu poate fi atins sau deformat cu mijloacele specifice acestei lumi, deasupra careia vegheaza inviolabil si imun la incercari infantile de a ataca abstractul pe cai concrete. Acest suflu ma modeleaza din interior pe scena teatrului unde se joaca multe comedii sub indrumarea aceluiasi regizor. Numai prin intermediul mastii poate fi spiritul afectat de germenii micimii si ai suficientei, germeni proprii unei dimensiuni ratate pe plan astral.
Sufocarea unui fulg intr-o perna de sub crestetul Parcelor, capul plecat pe satinul ce inchide un intreg neam de aripi si avanturi pure. Intins pe spate, in cabinetul neprimitor al unui medic de familie, sufletul meu nu poate sa sufere de pe urma unui varf de ac mai mult decat masca sa, simtind piscatura intruziunii in spatiul sau sacru. Afectat in acelasi timp, dar mereu in aceeasi masura, spiritul meu poate simti durerea cel mult la fel precum un zeu plange dragostea neimpartasita a unei pamantence.
Invinetit si schimbat de atingerea realitatii trupesti, sufletul nu sucomba insa ca pret al contactului cu degetele reci ale unei lumi in care isi leagana talpile precum copilul deasupra apei. Desi murdar si ravasit de pe urma pariului cu seful de gara, sufletul urca senin in urmatorul autobuz descoperit, spre o lume in care sa se limpezeasca si unde sa simta doar iluzia bratelor ce-l avanta jucaus deasupra apelor; iluzie fara de care, intr-un sfarsit, nu ar putea sa mai existe.

(suferintele spiritului intr-o gara, C.S.)

Fiecare "lucru"

Fiecare lucru pe care l-am avut candva si l-am pierdut, imi aminteste de pretul pe care trebuie sa-l platim unii dintre noi pentru "a creste".
Fiecare lucru la care am visat si am ajuns, imi spune ca am facut ceva mai mult decat doar sa respir. Am trait!
Fiecare lucru pe care l-am primit fara a-i putea plati pretul, imi aminteste valoarea celor de la care l-am primit.
Fiecare lucru bun pe care l-am facut pentru altii, imi spune ca am meritat sa traiesc; in timp ce, fiecare lucru rau pe care l-am facut, imi arata inutilitatea unei astfel de trairi.
...
Fiecare lucru pe care l-am avut, pe care il am , la care visez si in care cred, inseamna ca "sunt" si "am fost"...
...
Fiecare lucru... ma inalta sau ma coboara; ma intareste sau ma doboara; ma face sa visez mai mult si mai frumos sau imi alunga fericirea de a visa. De aceea, fiecare lucru la care visez si nu are sansa de a se implini sau de a dainui este pentru mine un pas spre moarte...