Doamne...

Doamne daca-mi esti prieten
Cum Te lauzi la toti sfintii
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii...

Doamne daca-mi esti prieten
Nu-mi mai otravi ursita
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu iubita...

Doamne daca-mi esti prieten
N-asculta de toti zurlii
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu copiii...

Doamne daca-mi esti prieten
Cum sustii in gura mare
Inainte de culcare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Da-i in scris porunca mortii
Cand si-o ascuti pumnalul
Sa-l infinga-n mine, Doamne
Si sa lasi in viata calul... (Spiridon Popescu)


Incertitudine??
Nehotarare??
Neincredere??
Gandind la lucrurile ce-mi sunt cu adevarat dragi... e simplu a alege "viata fara mine"... decat "viata fara ele"...

daca e craciun...(si..)

... mergi la somn inainte de ora 23:00 inseamna ca: lucrezi a doua zi..sau ca esti mult prea singur.
... mananci ca intotdeauna singur...inseamna ca: nu ti-a iesit prea buna mancarea sau ca uitarea s-a asezat peste tine.
... vorbesti mereu la telefon inseamna ca: adori sa vorbesti la telefon sau ca ai prieteni prea departe de tine.
... cauti inca o "companie virtuala" inseamna ca: nu esti decat un robot sau ca esti prea nehotarat ca sa ai pe cineva real langa tine.
... nu ai timp de tine inseamna ca: tu nu existi cu adevarat sau ca nu esti un bun administrator al timpului tau.
... nu ai timp sa faci ce iubesti inseamna ca: minti cand spui ca nu ai timp sau te amagesti ca iubesti.
... uiti sa traiesti in prezent...inseamna ca: de mult nu mai esti viu si timpul de tine-i departe...

doua cani de cafea

Comentariul meu va fi postat in final...
:)

Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva
lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de
maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe
studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în
borcan, scuturându-l usor.
Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din
nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã
era.
Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în
borcan,. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou
pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!
Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat
în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.
"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf
reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã
de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."
"Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi,
serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"

"Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã
puneti mingile de golf si pietricelele"
"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante
pentru tine."
*"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta...... Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e
doar nisip." *
Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele
douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mã bucur cã întrebi asta,ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã cu un prieten."


Ma intreb cu rautate ce s-ar fi intamplat daca nu ar fi existat filosofia??
Cine ar fi dat glas "launtrului" ce-l purtam(??)
Oare cine(??)
Oare ce (??)
Nu sunt intrebari la care trebuie sa se raspunda!
Asa ca...nu astept raspunsuri!
Ma intreb si eu asa cum se intreaba orice muritor de rand.
Poate mai poetic, mai incalcit, mai dificil dar...ma intreb...

Stiam "povestea" de multi ani insa in dimineata aceasta mi-a fost reamintita de-o scumpica prietena. In ultimul timp nu mi-am mai facut timp (si)pentru prieteni.
Mi-am facut timp pentru multe...dar nu pentru ceea ce-mi "umple" cu adevarat viata.
Asa ca e bine sa ai prieteni care stiu sa se bage in sufletul tau atunci cand i-ai scos din toate "cadrele"...
;)
Pentru cei care cred ca lumea se sfarseste daca se opresc pentru a vorbi cu cel de langa ei, pentru a pierde timp cu cei din jur...scriu doar atat:
"VA INSELATI!!!"

ma intreb...

Ce este un blog?
este cumva un loc in care...:
- conturezi o imagine(??)
- nasti ganduri(??)
- exprimi trairi(??)
- impartasesti dorinte(??)
- te exprimi liber(??)
- devii invins sau invingator(??)
- creezi vulnerabilitate sau o masca(??)
- esti admirat sau dimpotriva, detestat(??)
- "joci" la scena deschisa(??)
- spui ceea ce nu ai spune nicicum in alta parte sau dimpotriva, spui ceea ce spui peste tot si tuturor(??)
- scrii despre lucrurile ce ti se intampla si pe care nu le-ai discuta cu nimeni(??)
- dai frau liber copilariei,imaginatiei, singuratatii(??)
- exprimi ceea ce simti sau ceea ce trebuie sa simti(??)
- iti placi tie sau te straduiesti sa placi altora(??)
- scrii pentru tine sau pentru altii(??)
- vrei sa "existi" ...(??)

Ce este un blog??
Inca nu stiu.
Probabil tot ce scrie mai sus si mult peste...

pustiu si gol

obosita... (de tot)
dezamagita... (de toti)
plictisita...(de-o parte din oameni si de mine)
dezgustata... (de cei pe care mi-i credeam "aproape")
frustrata... (de unele lucruri)

Acestea sunt denumirile "apelor" in care ma "scald"...

Astept un alt "val"...


Mi-e dor de "soare"!!!

Dor

Ii era dor.
Trecuse putin timp de cand il intalnise, insa durerea din inima ei facea ca timpul acesta sa capete dimensiuni uriase.
Era ceva ce ar fi vrut sa-i spuna.
Ceva despre care i-ar fi placut sa-i vorbeasca dar care i-ar fi indepartat mult pe unul de celalalt.
Stand lipita de fereastra privea cu ochii pierduti spre picaturile de ploaie ce stropeau aleea din fata casei.
Ar fi vrut sa gasesasca ceva, un lucru, o activitate ce i-ar fi inundat mintea si i-ar fi umplut golul ce i-l sadise dorul de el...
Tot ce visase pana atunci, tot ce traise si tot ce sperase pareau ca se indeparteaza fara nicio urma de apropiere...
Timpul trecuse iar (re)chemarea lui nu insemna decat un pas spre imposibilitate, un pas spre suferinta si neliniste.
Gandea ravasita la ce avea sa fie viata in lipsa viselor ce le traise in imaginile sumbre a orelor tarzii.
Erau vise ce le cladise si la care fusese prezenta prin imaginatie.
Erau vise pe care refuzase sa le gandeasca "prea inalte" pentru a se implini. Refuzase sa creada ca frumusetea o poti trai aievea doar in gand, in amintire si cu o inocenta de neimaginat. Inocenta, inlocuita adesea cu "intelepciunea copilariei" cand poti atinge cerul si faci din stele, flori.
Cand visele sunt mai puternice ca realitatea iar bezna noptii naste intamplari de basm.
Timpul trecuse iar tot ce incerca sa faca era doar fum... sau abur, sau praf de gheata ce se topeste atunci cand il atingi...
Timpul trecuse iar (re)chemarea lui nu inseamna decat un pas spre suferinta si atat.

Urasc

Urasc ploaia care ma tine in casa;
urasc zilele de weekend, noptile si examenele;
urasc cand vreau sa dorm si nu pot sau cand sunt prea singura si nu pot inlocui monologul cu conversatia;
urasc faptul ca tac atunci cand simt ca ar trebui sa vorbesc;
urasc messengerul si orice alta retea sociala;
urasc sa nu am nimic de facut;
urasc ca sunt "altfel" decat multi;
urasc sa ma trezesc devreme;
urasc sa fiu trezita pentru a merge la masa;
urasc telefoanele mobile pentru dependenta pe care mi-au dat-o;
urasc sa ma prefac ca sunt ok cand nu-i asa;
uras oamenii care imi strica ziua;
urasc laudarosii, mincinosii, nesimtitii, iresponsabilii si toti din neamul lor...
urasc ca nu am spus niciodata "esti naspa", "scuteste-ma", "mai bine dispari" atunci cand asa gandeam;
urasc,
urasc,
urasc...
urasc o multime de lucruri si totusi le fac sau pur si simplu le traiesc...

(...)

NU-mi da motive sa te urasc si pe tine!!!

Tie..., care te-am neglijat in ultimul timp

Ai venit intr-o noapte.
Era tarziu...
M-am speriat cand te-am vazut.
Nu stiam ca vei veni si nici nu te asteptam.
Imi amintesc "dezordinea" din mine, de atunci...

Aveam ganduri imprastiate peste tot, sentimente rascolite si amintiri aruncate unele peste altele.
Erau "lucruri" de ani imprastiate.
De luni.
De zile.
Si chiar de ore.
Nu apucasem sa pun nimic la locul lui.
M-am rusinat la inceput, dar te-am primit.
Am ramas surprinsa ca nu te speria ce vedeai, dar mai tarziu am inteles de ce nu-ti era "teama"...

Erai un munte de incertitudini ce "te tratai" cu indiferenta.

Credeai ca ma poti invata sa fac la fel.
Credeai ca ma poti schimba si sa ma faci asemeni tie.
Credeai ca imi poti schimba inima si arunca amintirile.

Un timp am crezut si eu ca poti...

Probabil hotararea ta m-a facut sa cred asta sau poate naivitatea cu care inca mai priveam razele soarelui ce se pregatea sa apuna...

Ai privit tacut peste "dezordinea mea" si te-ai grabit sa asterni linistea...

Am inceput "sa strang" alaturi de tine.

Te simteam respirand insa imi era greu sa-ti mai privesc chipul pentru a ma convinge ca nu-ti pierdusei dorinta de a-mi aseza "toate lucrurile" la locul lor.
Incercam sa-mi dau seama de ce te oprisei(?)
De ce aveai timp sa-mi "asezi" lucrurile imprastiate de mult timp(?)
De ce la tine era atat de multa ordine(?)
si de ce nu aveam curajul sa te opresc(?), sa ma lasi sa-mi asez singura lucrurile, sa ma lasi in dezordinea mea si in timpul in care ma oprisem...
Nici astazi nu am raspunsul intrebarilor de atunci...dar nici nu-mi mai pasa de-l voi afla vreodata...
Un singur lucru am reusit sa-l inteleg totusi. Te-ai oprit...pentru ca aveai putin "timp liber"... Tocmai pierdusei "un vapor" la bordul caruia ti-ar fi placut sa fii si nu te mai grabeai sa prinzi un altul... Iar in "vesnicia ta de plictiseala" iti prindea bine putin divertisment... Lucru ce in starea de atunci ti-l puteam oferi.

Ai stat destul de mult timp la mine...insa ai reusit sa-mi asezi atat de putin din lucrurile ce-mi erau imprastiate.
Atat de putin...
Privind uneori pasii tai langa mine, aveam impresia ca-mi imprastii si mai mult clipele anilor trecuti si ca-mi risipesti frumusetea ce ma straduiam s-o adun din graba timpului meu... Dar nu ti-am zis nimic. Erai ca o vraja pe care nu voiam s-o rup...

Poate am gresit.

Tu ai crezut ca nu-mi dau seama cum imi treci viata, ca nu observ nelinistea ce te apasa cunoscandu-mi tainele si ca puteam merge mai departe prefacandu-ne ca suntem ok.

Nu stiu ce-a fost in capul tau.
Nu stiu ce-a fost in capul meu...,
in capul nostru...

Ne-am legat unul de altul fara sa ne dam seama daca ce faceam era bun sau rau.
Ne-am legat in timpul pe care-l stateam impreuna, in visele pe care ni le impartaseam si in amintirile ce au inceput sa apara.

Era frumos.
Era simplu.
Traiam.

Numai ca nu am fi invatat niciodata sa pretuim clipele in care "am fost" daca nu ar fi urmat acele clipe in care "nu mai eram"...

De la un timp ai inceput sa-mi vorbesti fara sa mai fii in ce-mi spuneai.
Erau goale cuvintele tale si ma faceau sa-mi para rau ca le ascultam.
Ceva se intamplase.
Erai altfel si era ceva schimbat in vocea ta.
Era timpul care trecuse, timp in care ai crezut ca uitasem de placerea de-a te auzi, de nevoia bratelor tale si de urma pasilor tai...
Iti era schimbata bucuria de a-mi impartasi fire de nisip din clepsidra timpului tau...
Iti era schimbata dorinta de inec in oceanul tainelor noastre...si iti era schimbata libertatea de a-mi vorbi si de-a ma intelege...
La inceput m-am intrebat "De ce?", dar mai tarziu am inteles "de ce"...
Te neglijasem in ultimul timp; imi gasisem lucruri mai importante decat "a sta" impreuna; am fost prea obosita de viata si plictisita de mine...

Te neglijasem iar tu voiai sa-mi arati ca nu-ti placuse...

M-ai lasat singura...fara tine, insa nu fara tot ce ridicasem in timpul "zborului" impreuna...

Din ce-mi lasasei am invatat sa traiesc mai departe.
Sa visez mai departe.
Sa "zbor" mai departe.
Si a fost bine!
(ca invatasem...)

(fragment din "Timp fara noi");

La multi ani! (tie)

Suferintele spiritului

Sufletul meu, e altceva decat un portofel bine compartimentat. E insusi principiul care a decis o atare compartimentare a respectivului portofel. In sufletul meu nu exista un colt, unde se pot dezbraca hainele de vreme rea, un buzunarel, de unde sa imi scot bucuria in zilele de sarbatoare, sau o nisa, pentru depresii trecatoare. Nu il pot radiografia, pentru ca nu deserveste, ca orice organ, o anumita nevoie.
Sufletul meu e atat de plin de sine, atat de dens, incat fiecare punct al sau rasfrange intreaga lui capacitate de empatie spirituala.
Ca sa vorbesc despre sufletul meu trebuie mai intai sa ma imbat cu lumea aceasta la fel cum m-as ameti cu mirosul de dezinfectant din cabinetul antiseptic al unui medic generalist. Ca sa imi descopar sufletul trebuie sa-mi aduc aminte ca pot simti la fel de acut peretii camerei mele precum simt asprimea paturii de lana pe care m-am oprit in aceste clipe. Caci nu pot sa-l dezvelesc strat dupa strat, pentru simplul motiv ca sufletul meu este invulnerabil la incercari de demistificare.
Cetatea care apara civilizatia este mai vulnerabila decat obiectul protectiei sale. Duhul nu poate fi atins sau deformat cu mijloacele specifice acestei lumi, deasupra careia vegheaza inviolabil si imun la incercari infantile de a ataca abstractul pe cai concrete. Acest suflu ma modeleaza din interior pe scena teatrului unde se joaca multe comedii sub indrumarea aceluiasi regizor. Numai prin intermediul mastii poate fi spiritul afectat de germenii micimii si ai suficientei, germeni proprii unei dimensiuni ratate pe plan astral.
Sufocarea unui fulg intr-o perna de sub crestetul Parcelor, capul plecat pe satinul ce inchide un intreg neam de aripi si avanturi pure. Intins pe spate, in cabinetul neprimitor al unui medic de familie, sufletul meu nu poate sa sufere de pe urma unui varf de ac mai mult decat masca sa, simtind piscatura intruziunii in spatiul sau sacru. Afectat in acelasi timp, dar mereu in aceeasi masura, spiritul meu poate simti durerea cel mult la fel precum un zeu plange dragostea neimpartasita a unei pamantence.
Invinetit si schimbat de atingerea realitatii trupesti, sufletul nu sucomba insa ca pret al contactului cu degetele reci ale unei lumi in care isi leagana talpile precum copilul deasupra apei. Desi murdar si ravasit de pe urma pariului cu seful de gara, sufletul urca senin in urmatorul autobuz descoperit, spre o lume in care sa se limpezeasca si unde sa simta doar iluzia bratelor ce-l avanta jucaus deasupra apelor; iluzie fara de care, intr-un sfarsit, nu ar putea sa mai existe.

(suferintele spiritului intr-o gara, C.S.)

Fiecare "lucru"

Fiecare lucru pe care l-am avut candva si l-am pierdut, imi aminteste de pretul pe care trebuie sa-l platim unii dintre noi pentru "a creste".
Fiecare lucru la care am visat si am ajuns, imi spune ca am facut ceva mai mult decat doar sa respir. Am trait!
Fiecare lucru pe care l-am primit fara a-i putea plati pretul, imi aminteste valoarea celor de la care l-am primit.
Fiecare lucru bun pe care l-am facut pentru altii, imi spune ca am meritat sa traiesc; in timp ce, fiecare lucru rau pe care l-am facut, imi arata inutilitatea unei astfel de trairi.
...
Fiecare lucru pe care l-am avut, pe care il am , la care visez si in care cred, inseamna ca "sunt" si "am fost"...
...
Fiecare lucru... ma inalta sau ma coboara; ma intareste sau ma doboara; ma face sa visez mai mult si mai frumos sau imi alunga fericirea de a visa. De aceea, fiecare lucru la care visez si nu are sansa de a se implini sau de a dainui este pentru mine un pas spre moarte...

Iar daca astazi...,

Si daca astazi vreau sa scriu doar despre lucruri banale, lucruri pe care le traieste oricine, le viseaza sau le ignora oricine, de ce ma opreste gandul ca, ar fi o pierdere de timp scriidu-le, iar mai tarziu, recitindu-le (??)
Si daca astazi vreau sa scriu simplu, putin si subiectiv, de ce am impresia ca paginile acestea de internet nu sunt locul potrivit pentru a scrie in felul acesta (??)
Si daca astazi mi-e dor sa scriu, de ce nu pot pur si simplu sa o fac fara a ma gandi la interpretarile ce ar urma (??)

Iar daca astazi traiesc banal...putin...simplu... si mi-e dor de tot ce am avut candva sau de tot ce am visat candva, de ce sa nu scriu despre acestea (??)

Esenta vietii (I)

Valul natural al trecerii nu se varsa in delta mantuirii. Spiritul uman o simte si de aceea isi schimba cursul plonjand intre cultura, sau nebunie. Esenta vietii, inteleasa de unii, este de a dori mai mult decat viata. A trai inseamna a zvacni la limita cu a nu mai fi. Spiritul uman s-a contopit in "bulgarele" determinist, in aceasta avalansa de pacate numita istorie. Sub cerul ei, sanatatea este doar escamatoare a mortii in numele succesului vietii. Cat timp sufletul e-n trup, doarme un somn adanc. Cuvintele lui Plotin cad ca un verdict strivitor. DORINTA devine emblema divinitatii dezmostenite, ea tine sufletul in lesa; ea este somniferul suprem anti-cunoastere. Iar trupul, cum afirma Vladimir Jankelevitch, apare ca organul-obstacol in calea sufletului iubirii, exact cum femeia ar putea parea MOMEALA ETERNITATII.
Nebunia, in polimorfismul ei, implica probleme socio-filosofice. Romantizarea pare hazardata doar daca e privita din optica spectatorului. Vorbesc despre catagoria hibrida a nebunului artist. In acest caz particular, de sinteza, cultura si nebunia sunt vase comunicante si se pot suprapune cu producerea de valoare. Artistul este acel individ apt spiritual sa metamorfozeze mizeriile bolii in diamante. De aceea, imitatia maladiilor mintale, delirul fortat revarsat intr-un non-conformism la comanda, nu le consider decat odioase caricaturi, imposturi ale spiritului.
Cele mai frumoase lucruri sunt insuflate de nebunie si scrise de ratiune. Artistul are forta sa indiguiasca suvoiul formelor, explozia imaginatiei, sa tina sub control cu luciditate furia creatiei, revarsarea disperarii, urletul singuratatii, atat sociale cat si metafizice.
Van Gogh era unul dintre invingatorii in spirit.
De pe culmile incurabilului se poate respira mai usor chiar si fara masca de oxigen etic.
Nebunia vazuta doar ca fenomen exceptional, ca forma de ratare a speciei, ca oglinda a pierzaniei, impiedica intelegerea mecanismelor complicate ce o genereaza. Aceasta optica partiala, din profil, ne impiedica sa intelegem ca nebunia il apropie mai mult pe om de transcedent decat ar face-o cultura facuta la temperatura normala.
Iata cum prin hipertrofia SINELUI, spiritul omului are sansa sa inhaleze pentru o clipa spaima golului, sufletul somnoros poate respira racoarea diminetii eterne. Este adevarat ca amandoua, atat nebunia cat si cultura, apar ca doua forme de anestezie impotriva istoricitatii.

Esenta vietii (II)

O alta eroare ar fi aceea ca nebunia sa fie privita strict fenomenologic. Dincolo de o problema clinica este o problema umana. Nebunii sunt valorosi tocmai prin faptul ca au mai multe premise de a triumfa in spirit decat ceilalti muritori. Cand pocneste in el pojghita firescului, in acel moment de ruptura , pulseaza inepuizabil un destin. Durerea este fructuos de promitatoare, scutura materia, palmuieste lancezeala placida si-l angajeaza dincolo de granita mediocrului, dandu-i forta sa se lipeasca de cei din jur, indreptandu-l spre cararea privilegiata spre adevar. Antonin Artaud nu afirma intamplator ca alienatii sunt marginalizati tocmai pentru a li se inchide gura, ca sa nu rosteasca insuportabile adevaruri. Montaigne se teme de betivi din cauza ca au memorie buna si rostesc adevarul fara menajamente. De aici se naste inca o definitie: nebunii sunt betivii spiritului. Un nebun care aude tunetul chiar va crede ca are ureche muzicala. Aici este singuralitatea sa. El merge departe, el este imun la curentul electric al gardului limitei libertatii omului.
Ceea ce le face cinste nebunilor este ca ei gandesc tot timpul. De fapt, tot ce fac ei este sa gandeasca. Nebunia le-a angajat mintea la un travaliu chinuitor. Undeva, in mintea lor, se deruleaza un razboi continuu, o lupta care ii indoapa cu sperante volens'nolens. In extazul constiintei, ei sunt "pirotehnistii spiritului". Arunca in aer toate toxinele normalitatii obeze. Dementa devine malus'vivendi. Ei sunt aceia care au cele mai putine lucruri in comun cu aceasta lume. Ei isi asuma un destin karamazovian, il fabrica si il traiesc in acelasi timp.
De fapt, nebunii cu un ochi venereaza si cu altul scancesc, si oricat de puri ar fi in constiinta, corpul le e virusat. Daca depasesc blestemul ahoretic, (cand spiritul nu mai ramane suspendat in perfuziile contemplatiei) si trece la fapte, risca sa trezeasca serpii moralei.
Cultura si nebunia, in concluzie, pot fi percepute ca niste exercitii de gimnastica spirituala, cu grade de solicitare; o gimnastica recuperatorie dupa "accidentul" IVIRII in lumina. Ei nu fac jocul devenirii istorice. Sfideaza "urecheala" Absolutului si nu accepta sa moara mocnit, ca majoritatea lumii sanatoase, in progresia dorinta-suferinta-nefiinta.


"Exista boli atat de lungi, incat dureaza o viata si chiar se confunda cu viata insasi". (N. Breban)

(pe culmile incurabilului, S.L.)

Lasa-ma sa cred!

Lasa-ma sa cred in firele de iarba
Lasa-ma sa cred in aripile fluturilor ce racoresc petalele florilor in zborul lor lin.
Lasa-ma sa cred in picaturile de ploaie ce se izbesc in graba lor de praful timpului.
Lasa-ma sa cred in zorii diminetii atunci cand intunericul a ascuns si ultima raza de lumina.
Lasa-ma sa cred in tot ce vreau sa cred si nu imi spune ca visul e prea "scurt" ca sa dureze...

pentru atunci...

Sunt momente in care as scrie fara sa ma opresc din scris.
Despre orice.
Insa, la fel de bine sunt si momente in care "imi odihnesc mintea".
Nu m-as opri din "hoinareala ideilor", pentru a-mi aranja gandurile si a le da o forma pe hartie...
Iar pentru astfel de momente, cand vreau sa scriu, dar fara sa "compun"...,improvizez...
De exemplu acum, am citit cateva ganduri ce mi-au placut si "le- am adaptat" putin...
Le voi scrie mai jos.
Sper sa placa!

Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa ca nu sunt decat o papusa de carpa si mi-ar oferi in dar inca o bucatica de viata, probabil ca nu as spune tot ceea ce gandesc dar as putea, in schimb, sa gandesc tot ceea ce spun...
As da valoare lucrurilor marunte, dar nu pentru ce valoreaza ele, ci mai curand pentru ceea ce ele inseamna...
As dormi mai putin si as incerca sa visez mai mult,intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge in timp ce altii ar sta pe loc, as ramane treaz in timp ce toti ceilalti ar dormi si as asculta in timp ce altii ar vorbi.
Daca Dumnezeu mi-ar oferi inca o bucata de viata, impingandu- ma de la spate, as lasa soarele sa- mi acopere cu razele lui nu doar corpul, ci si sufletul...

Doamne, daca eu as avea o inima, mi-as scrie ura pe un cub de gheata si as astepta nerabdatoare primele raze ale soarelui pentru a-l topi.

As picta pe stele cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti,o serenada de Serrat si as oferi- o lumii.
As uda trandafirii cu lacrimile mele pentru a simti durerea spinilor si sarutul de culoarea carnii al petalelor proaspete...

Doamne, daca daca as avea o farama de viata nu as lasa sa treaca nici macar o singura zi fara a le spune oamenilor pe care ii iubesc..., ca ii iubesc...
As convinge fiecare femeie si fiecare barbat ca la ei tin cel mai mult si as trai indragostit de iubire.

Barbatilor le-as spune cat de mult gresesc atunci cand cred ca nu trebuie sa se mai indragosteasca cand imbatranesc, nestiind de fapt ca, imbatranesc tocmai pentru ca inceteaza a se mai indragosti.

Unui copil i-as face cadou o pereche de aripi insa l-as lasa sa invete singur a zbura...

Pe cei batrani i-as invata ca moartea nu vine odata cu varsta ci odata cu uitarea...

Am invatat de la oameni atatea lucruri...

Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful unui munte, fara sa stie ca adevarata fericire este in felul in care urci pantele abrupte spre varf.
Am invatat ca ori de cate ori un nou-nascut prinde pentru prima oara degetul mare al tatalui sau, il va tine strans pentru totdeauna...
Am invatat ca un om are dreptul sa priveasca de sus pe un alt om, doar atunci cand incearca sa- l ridice.
Am invatat o multime de alte lucruri de la voi, desi, realmente, multe nu imi vor mai servi la nimic, fiindca atunci cand ma vor pune la pastrare in acea cutie, voi fi murit deja...


P.S.
Mi se pare prostesc a lasa lucrurile micute/simple pe care le putem face astazi (acum), pentru "un anume timp"... Timp, pe care il pierde fiecare dintre noi prin clipele prezentului....

Doar o mama poate sti...

Intr-o zi, mama mea era plecata si tatal meu trebuia sa aiba grija de mine.
Aveam poate 2 ani sau 2 ani si jumatate.
Primisem cadou de curand un set de "cescute de ceai" si erau jucariile mele favorite.
Tata era in sufragerie si citea ziarele de seara cand eu i-am adus o cescuta de "ceai", care de fapt era doar apa.
Dupa cateva cesti de "ceai" si multe laude pentru un ceai asa de bun, mama s-a intors acasa.
Tata i-a spus sa astepte si ea in sufragerie sa ma vada pe mine cum ii aduc lui o ceasca de "ceai", pentru ca eram "atat de draguta!"
Mama a asteptat si bineinteles ca eu am aparut in sufragerie cu inca o cescuta de "ceai" pentru tata, iar ea l-a privit cum o bea toata.
Apoi i-a spus (cum doar o mama poate sti...):
"Te-ai gandit oare ca singurul loc unde ea poate sa ajunga sa ia apa este toaleta?"

P.S. Puteti zambi!

Martie,

Crezand ca diminetile "palide", zilele monotone si noptile de persistente agonii nu vor mai fi, ne- am "programat" pentru un alt fel de a ne trai existenta.
Ne- am revizuit planurile pentru un viitor mai "de aproape" sau mai "de departe" si planurile pentru noi insine si pentru cei asupra carora avem (ceva) drepturi la planuri.
Incepusem sa traim altfel, sa zambim altfel si sa exprimam altfel.
Era ceva dupa care tanjisem si de care (acum) stiam sa ne bucuram.
Eram aproape de a uita gerul ce ne-nghetase toate gandurile, simtirile si idealurile, cand ceva (ne)obisnuit s-a petrecut.
Fara a putea impiedica in vreun fel, timpul pe care il traisem si de care nu ne mai lega dorul, si- a facut din nou simtita prezenta.
Fulgi mari au (re)inceput sa cada peste asteptari si vise, peste zambete si lacrimi, peste framantari si incertitudini, la fel si peste sperante si desertaciuni; au cazut fara oprire pana cand o parte din noi a fost "ascunsa" de "privirile" celorlalti, ramanad "vizibila" doar noua.
Era a nu stiu cata oara cand ne puteam vedea asa cum eram, si atunci am renuntat la a ne ascunde in iluzii si mituri, in trecut si-n clipe de taceri, in primaveri si fire de iarba.
Am inteles ca ceea ce "purtam in noi" ne face sa ne traim existenta cu o viteza mai mare sau mai mica, cu o profunzime mai mare sau mai mica, si sa lasam in ceilalti o amintire placuta sau mai putin placuta.
Am inteles ca ceea ce suntem nu poate fi influentat de ce- i "afara" atat timp cat ne-am definit cu exactitate elementele ce ne compun.
Am inteles ca a zambi nu tine de sori sau de zile extraordinare, ci tine de felul in care privim clipele ce ne alcatuiesc viata.
Am inteles ca primavara din suflet nu vine in luna martie, odata cu "primavara anotimpurilor", ci vine atunci cand hotaram sa dam un (nou) sens urcusului nostru.
Am inteles ca lucrurile cu adevarat importante sunt lucrurile pe care adesea le ignoram, in asteptarea miracolului ce ne-ar putea schimba vietuirea.
Am inteles ca "a da" e diferit de "a darui", atunci cand ne-a fost povestita intaia data venirea noastra "in lume". Ne-au fost date lucrurile simple, si ne-au fost daruite lucrurile importante, momentele in care am fost formati ca indivizi, cu personalitati diferite.
Am inteles ca tot ce ne-a fost daruit, a fost al nostru impreuna cu o mica parte din cel ce ne-a daruit.
Am inteles ca ce am primit ne-a fost dat cu drag si ca doar cel ce iubeste, ofera.
Am inteles ca ne- a fost daruit timp, ne- au fost daruite incercari, experiente de care sa ne amintim, si persoane ce ne- au marcat intr- un fel sau altul prin prezenta lor...
Am inteles ca ne- a fost daruita o mama, o sora, o sotie, o prietena, o buna amica, prin prezenta careia am fost mereu "ridicati" si din puterea careia ne- am "alimentat" de multe ori dorinta de a merge mai departe.
Astfel, am inteles ca nu trebuie sa astepti momente speciale pentru a oferi "un gest" de iubire, gest ce il poti face oricand, dar ca e placut ca atunci cand majoritatea ofera, sa oferi impreuna cu ei.

E din nou Martie...

E placut ca in astfel de zile sa obisnuiesti sa oferi.
Poate unii vor oferi timp, altii flori iar altii cuvinte ce de mult nu le- au mai rostit.
Cert este ca, fiecare ar trebui sa ofere, (asa ar fi "frumos")
si... am convingerea ca veti primi inapoi mult mai mult decat ati daruit.

Doar... incercati!!!

Trei "ganduri" (ba) poate patru,

1.
Sa nu gandesti!
Daca gandesti, sa nu spui!
Daca spui, sa nu scrii!
Daca scrii, sa nu semnezi!
Daca semnezi, sa nu te miri!

2.
Scopul da viata planului.
Planul da viata actiunii.
Actiunea da viata rezultatelor.
Rezultatele aduc succesul.

3.
Oamenii "se schimba" atunci cand:
sufera destul de mult incat sa doreasca schimbarea;
invata suficient de mult pentru a sti ce si cum trebuie sa schimbe;
primesc destul de mult pentru a- si dori o schimbare.

Ganduri pe care le stim.
Clisee poate. Insa analizandu- le o clipa in plus pe langa cea in care le citim, sunt capabile sa trezeasca in noi un nou mod de a gandi, de a spune si de a actiona.
Educa slabiciunea care te face vulnerabil!

Poate...

Ma intreb si eu,
(asa cum unii dintre voi o faceti)...
"De ce nu (mai) scriu?"
Nu stiu.
Poate din cauza ca nu- mi iau timp, (sau)
poate nu mai am nimic de "spus", (sau)
poate ca sunt randuri pe care le scriu si de care imi dau seama, ca nu ar fi niciodata "traite" la nivelul la care le "traiesc" eu si/sau poate nu ar fi intelese, iar in felul acesta consider ca e mai intelept sa nu le fac "publice", (sau)
poate scriu, fara a finaliza, iar in "starea" in care sunt doar le salvez la nefinalizate, amanandu- le pentru alte momente, (sau)
poate as vrea sa scriu despre atat de multe, iar nereusind sa ma opresc la un singur "subiect", le abandonez (si) pe toate celelalte, (sau)
poate am tendinta de a face din paginile blogului, un jurnal, iar dandu- mi seama cat de aiurea ar fi lucrul acesta, nu scriu, (sau)
poate ca am tendinta de a scrie doar pentru o anume categorie de oameni (un "public tinta"), iar nefiind ceea ce- mi doresc, nu scriu, (sau)
poate sunt constienta de "vulnerabilitatea" pe care o da scrisul, (sau)
poate mi- e teama de a fi "descoperita" prin paginile scrise, (sau)
poate gandesc ca sunt atat de multi cei care scriu si nu mai are sens "un scris" in plus, (sau)
poate sunt dezamagita de miile de ganduri, care imbraca diverse fraze, purtand in ele aceeasi idee: Multi scriu, dar cine isi mai face timp sa si citeasca ceea ce "acei multi" scriu?, (sau)
poate nu este niciunul din motivele pe care le-am scris,
poate este un singur motiv... sau multe altele...
Nu stiu.

Iti iarta, Doamne!

Pentru a- ti gasi zilnic cel putin un lucru de care sa te minunezi, nu trebuie sa depui un anume efort, ci pur si simplu sa iesi "in lume". Cu primul pas facut ti se si ofera prilejul de a te minuna. Ciudatenii in stanga, ciudatenii in dreapta, ciudatenii in fata si ciudatenii in spate.
Ai impresia ca traiesti "o zi a nebunului".
Si poate..., asa si este prin imaginea "lumii pe dos".
Vazand "cursul lucrurilor", inclin sa fiu de acord cu Socrate cand afirma ca "democratia a gasit acel ceva prin care lucrurile ilegale sa devina legale, iar cele legale sa devina ilegale".
Nu voi aminti niciun lucru ce mi- a starnit si imi starneste mirarea, din simplul motiv ca fiecare aveti suficiente exemple, ce nu se cer a fi "imbogatite" cu cele pe care le- am observat eu.
Sa fie aceasta totusi doar vina tragediei ce se pune pe spatele unei culturi minore?
Voi scrie despre aceasta cu o alta ocazie.
Acum, insa gasesc "in context" a da textul lui Liviu Jianu, "Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni"

Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni,
Ei stiu ca lumea- i rea, dar o fac buna.
Ei stiu ca toti Te fura, dar pe struna
Fac sfinti din pacatosii Tai, cei buni.

Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni,
Ei stiu cat de frumos este uratul
Si ce urat, sa tai la taine gatul,
Sa pui pe capul viermilor, cununi.

Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni,
Ei stiu sa nu gaseasca mai nimica
Acolo unde altii gasesc frica
De ei, de macelarii celor buni.

Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni,
Ei stiu, ca vagabonzii prin ispite
Sa- si rataceasca drumul spre iubite,
S- astepte din morminte sa -I aduni.

Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni,
Doar cainii le mai simt dulceata mortii,
Si ii conduc la Tine, in fata portii,
Sa- I mantuiesti cu dreapta, pe cei buni.

Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni.
Ca- n intuneric, totusi, e lumina,
Si au si ei un Babilon de vina,
Ca nu fac rau, cat fac, prea buni, cei buni.

Iti iarta, Doamne, prea frumosii Tai nebuni.

servitute

Ce anume ii produce teama omului?
Ce anume se transforma pentru el intr- o lume infricosatoare care sa apara ca fiind a sa, ba mai mult, ca fiind el insusi?
Fuga de lume nu face decat sa- ti apropie si mai mult lumea ce ameninta continuu. Ea ameninta mai mult prin ceea ce nu este intamplator in constitutia ei si o face atunci cand iti aduce in fata toate servitutiile timpului.
In "Fenomenologia Spiritului", Hegel, descopera frica in raportarea fiecaruia dintre noi la "celalalt". Cu raportarea la "celalalt" apar toate silniciile timpului, intreaga sa captivitate.
Cum fiecare tinde sa fie recunoscut ca o "constiinta- de- sine", independenta, confruntarea cu celalalt devine de- a dreptul agonala. "Fiecare tinde catre moartea celuilalt", va scrie Hegel. Din aceasta confruntare, o constiinta ajunge stapana iar cealalta stapanita, servila. Acesteia din urma i se ia totul; nu- i ramane nimic esential in afara propriei vieti, si se teme pentru viata sa, periclitata in chip absolut.
"Aceasta constiinta nu s- a temut anume de un lucru sau de altul, nici de acest moment sau de altul, ci s- a temut pentru intreaga ei fiinta; caci ea a simtit frica mortii, a stapanului absolut. Ea a fost dizolvata in interiorul ei, a tremurat in toate fibrele ei si tot ce era fix s- a clatinat in ea".(Hegel) Frica mortii ajunge asadar, pentru constiinta servila stapanul ei absolut. Nu este singurul ei stapan. Ea este obligata sa recunoasca mai intai pe cel care i- a luat dreptul la o viata independenta, dar i- a lasat viata ca atare. Este stapanul ei lumesc, semenul care nu- i mai este in niciun fel semen, si tocmai prin aceasta ajunge sa cunoasca stapanul absolut- frica mortii.
Invata atunci sub un asemenea stapan, desertaciunea lucrurilor si a lumii, intreaga lor negativitate, odata cu nevoia desprinderii de lume. Un singur lucru va retine pentru sine, si aceasta de o maxima genialitate, si anume faptul simplu de "a fi in viata".
Hegel justifica frica; ii da o indreptatire in viata mai cuprinzatoare a constiintei si a omului. Numai cel care face experienta stapanului absolut, depaseste vanitatea propriului sine. Isi intelege atunci finitudinea si insuficienta, faptul ca pana si negativitatea sa este limitata. Frica ultima a mortii, il obliga sa nu mai raporteze absolut totul la sine; sa nu faca din lume, cea care ii suporta fapta, doar un sens propriu, deoarece aceasta nu i- ar aduce decat o "libertate care ramane inca in interiorul slugarniciei".
Frica mortii se justifca, insa nu oricand si oricum. Ea pare necesara celui care incearca sa dea o forma lucrurilor. Dand forma acestora prin lucrarea mintii si a mainilor sale, el nu mai apare supus unui sens strain, dar odata cu aceasta forma, lucrurile ii suporta si negativitatea sa, limitele sale. De aceea pare important pentru om sa stie ca exista un cuprins vast al negativitatii si sa faca experienta acestuia.
In cele din urma, frica, este binefacatoare pentru cel care ajunge sa dea o forma lucrurilor, stapanindu- le intr- un fel sau altul. Fara aceasta posibilitate de a preface lumea lucrurilor, frica transforma constiinta intr- o constiinta "refulata in sine", una ce nu se revarsa asupra "realitatii cunoscute a existentei- in- fapt".
Experienta stapanului absolut este justificata cand constiinta ce a facut- o poate sa duca mai departe.
Ea trece atunci dincolo de servitute si de acel tremur al mortii.

(Stefan Afloroaiei, Timp si eschatologie)

taceri...

Privesc mereu spre nu stiu unde;
As vrea sa- mi fie dor de cineva
As vrea sa stiu ca nu se mai ascunde
As vrea sa stiu ca totul se va rezolva!

Petale triste cad din floarea vietii mele
As vrea sa curga iar izvoarele ce au secat
Ca doar o lacrima ar mai putea sa spele
Rugina timpului de pe un suflet apasat.

Un suflet singur ce- i de mult uitat
Nu- i pasa nimanui si daca plang si daca tac,
Caci astazi si indiferenta s- a emancipat
Si nu conteaza daca stau sau daca vreau ceva sa fac.

Ah, cadavre umbla astazi pe pamant
Dar nu le recunoaste nimeni
Si mai traiesc, caci le e teama de mormant
Dar nimanui nu- i pasa putin sau cat de mult!


Scrisa de: Valentin Dragostin

vom deveni "o arta"...

Aflandu- ma inca in perioada in care mai redactez documente pentru "scoala" si nu numai, ma "intalnesc" cu diverse provocari din lumea scriiturii, cautandu- mi materiale pentru o diversa tema ce se asteapta a fi scrisa. Spre exemplu, astazi, vroiam sa scriu o lucrare despre arta si cultura, iar nefiind multumita de "maldarele" de carti "stocate" in cateva librarii m-am gandit ca este timpul sa mai vizitez si 'netul.
Zis si facut. (Sau poate...gandit si facut.)
Cand este vorba de carti online, cel mai mult imi place "sa rasfoiesc paginile" in care ceea ce imi starneste curiozitatea, poate fi al meu. Cu siguranta vorbesc despre paginile "carti online free".
Desi aveam un domeniu clar pentru a mi-l "aproviziona" cu carti, totusi am facut asa cum fac de obicei si prima data "m-am uitat peste" operele fundamentale, apoi peste cele de literatura universala, peste cele "diverse" iar dandu- mi seama cat timp pierdusem deja m-am grabit "spre a rasfoi" paginile de arta si cultura. Dupa ce "am intors" vreo 4 pagini, mi-am dat seama, ca daca pana acum credeam ca stau prost la diverse capitole ale vietii, ei bine, astazi descoperisem ca de niciun alt capitol nu trebuie sa ma ocup mai mult ca de cel al artei. Este domeniul pe care il stapanesc cel mai putin, iar impotriva acestei constatari un singur lucru ma face sa nu disper, si anume, ca niciunul dintre voi nu stati mai bine (cel putin la capitolul "arta").
Sa ma explic.
Nu stiu cati ati avut curiozitatea de "a patrunde" vastul teritoriul al artei(??)... Eu dintr-o "greseala" l-"am patruns", si ca un "om experimentat" va pot descrie cum arata. Sunt insa intr- o mare dilema nestiind cu ce tip de arta sa incep "insiruirea".
Nu va faceti probleme, ma descurc!!!
Gasesc potrivit "sa o iau" cu "artele" cunoscute de toti si sa termin cu cele mai putin cunoscute dar care se pare ca sunt mult mai importante (cel putin pentru "zidirea" noastra individuala), decat primele. Voi aminti doar arta greaca si romana, arta dacica, arta orientala, arta medievala si arta romantica. In acelasi "sistem al normalului" mai stau arta fotografica, arta militara si chiar arta razboiului.
Pana acum, poate, nimic deosebit.
Si totusi...
Se pare ca sunt "unii" care au gandit mult mai profund decat "altii", iar rezultatul se vede. Daca avem nevoie de o arta a razboiului, inseamna ca ne trebuie si o arta a pacii. Daca avem nevoie de arta militara, inseamna ca ne trebuie si arta de a vindeca fara doctorii si operatii. Daca avem nevoie de arta fotografica, inseamna ca avem nevoie si de o arta a actorului. Iar mai mult decat acestea se pare ca orice "lucru banal" pe care il facem poate deveni o arta. Astfel, se naste arta visatului, arta fugii, arta de a deveni simpatic si convingator, arta razboiului in afaceri, iar asa cum ar fi de asteptat, innebuniti de atatea forme pe care le ia arta, avem nevoie si de... o arta a nebuniei. Insa lista noastra nu ar fi completa daca nu luam in calcul si arta negocierilor, arta de a avea intotdeauna dreptate, arta de a reusi in viata si nu in ultimul rand (desi e greu sa te gandesti ca ai avea nevoie si de o asemenea arta) este arta de a seduce, "predata" impreuna cu un intreg plan al actiunii.
Trecand "in revista" tipurile de arta pe care le-am intalnit, ma intristez gandind ca, nimeni nu ar putea face fata vietii fara un "ghid" al ei.
Respir linistita insa, amintindu- mi ca "cineva" deja s-a gandit la aceasta.
In acest univers al artelor, singura care ar avea puterea de a ne evidentia este "arta de a trai", si o data "intrati in posesia" ei ne va fi simplu sa le "stapanim" si pe celelalte.
Dezvaluirea atator tipuri de arta, ne pune in situatia de a nu sti pe care dintre ele "s-o incercam" mai intai.
Dar nu trebuie sa ne facem probleme.
Pana vom ajunge la un rezultat al gandului, se va gasi cineva care sa descopere si "arta de a incepe ceva"", iar poate in completarea ei "arta de a gandi" si "arta de a muri".


P.S. Daca aveti bunatatea si ingaduinta nu va grabiti sa alegeti niciuna dintre acestea.
Asteptati- le pe urmatoarele!

doar... amintire

Cand mintea s-a oprit pentru o clipa spre a contempla infinitul absent, de ce inima continua sa bata?
Cand ochii plansi, inecati in propria lor ceata se feresc sa mai clipeasca privind spre adanc, de ce inima continua sa bata?
Cand buzele supte murmura neincetat chemarea de inec spre apele moarte, de ce inima impinge mahnirea grabita spre abis? 
Oricat ai incerca, de chinurile iubirii nu poti scapa...
Ele te atrag si te resping, te cheama si te alunga, te trezesc la viata si te inmormanteaza sub ruinele timpului efemer, te inveselesc si te inspaimanta...
Crezi in dragoste fara sa crezi, traiesti pentru dragoste fara sa traiesti, mori pentru dragoste si nasti o noua poveste de iubire, dar nu afli niciodata daca ai trait vreodata cu adevarat...(??)
E greu sa-ti inabusi suspinul cand sufletul geme...
E greu sa deschizi ochii cand pleoapele-ti sunt ca plumbul...
E greu sa zambesti cand lacrimi cad in uitare...
E trist sa iubesti ceea ce nu poate fi al tau... Ceea ce mai devreme sau mai tarziu va deveni o amintire... Poate o amintire frumoasa, a unei povesti, a unei iubiri cum nu a mai existat...
O poveste pe care o vom rosti copiilor sau nepotilor nostri cu o unda de regret incepand cu "A fost odata"...
O poveste de dragoste de care ne vom aminti candva... peste ani, departe unul de celalalt, privind jocul fulgilor de nea... 

Atunci...,vom sti sa pretuim clipele de acum...

Arborii suferintelor cu radacinele lor lungi infipte in noi ca intr- un pamant uscat isi pleaca crengile umbroase pentru a ne ascunde clipele de ratacire...


Ne retragem si lasam ca o noua poveste de iubire sa ia locul celei apuse...

P.S.
"franturi" din ce- am "trait", din ce- ati "trait" si din ce altii vor "trai"...

Daca...

Daca poti sa fii calm cand toti in jurul tau si-au pierdut capul, acuzandu- te pe tine de acest lucru...
Daca poti avea incredere in tine cand toti se indoiesc de puterile tale si ii ierti pentru indoielile lor...
Daca poti astepta fara sa ostenesti asteptand...
Daca poti sa visezi fara ca visul sa- ti ajunga stapan...
Daca poti sa gandesti fara a face din ganduri o tinta...
Daca incercandu- te triumful sau dezastrul poti raspunde la fel...
Daca poti auzi adevarul rostit de tine stalcit de misei, spre a-l preface intr-o cursa pentru prosti...
Daca poti sa-ti vezi truda de- o viata spulberata in vant si din pulbere sa refaci totul, desi ti- e tocita unealta...
Daca poti adunand la un loc toate implinirile tale sa le joci pe o singura carte fara inima grea, si pierzandu- le sa pornesti din nou, de la capat, fara sa rostesti un cuvant despre pierderea ta...
Daca poti sa ceri inimii, nervilor si muschilor sa te slujeasca chiar si peste puterile lor si sa starui, desi in trupul tau ostenit doar vrerea ti- a ramas neclintit ajutor...
Daca poti fi iubit de lume fara a o lingusi...
Daca poti ca alaturi de regi sa ramai tot modest fara rusine a- ti fi...
Daca nici dusmanii si nici prietenii dragi nu te vor putea niciodata rani...
Daca toti oamenii pot avea deopotriva incredere in tine...
Daca poti umple trecatorul minut cu 60 de secunde de eternitate...
AL TAU VA FI PAMANTUL SI TOATE ALE LUI!!

...

Doamne,
da- mi seninatatea sa accept lucrurile pe care nu le pot schimba;
da- mi puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba,
si da- mi intelepciunea de a face diferenta dintre bine si rau, adevar si minciuna, dreptate si nedreptate...

Principiile Reusitei

Pentru a reusi nu confunda niciodata reusita cu puterea, bogatia cu celebritatea.
Chiar de se intalnesc uneori...nu inseamna ca ele sunt si prietene.
Pentru a reusi alege-ti o tinta care sa te pasioneze, sa-ti mobilizeze energiile si sa-ti ofere posibilitatea de a te realiza pe deplin.
Pentru a reusi pune-ti increderea in Dumnezeu si crede cu toata puterea ca vei reusi.
Pentru a reusi adu-ti aminte ca reusita si perseverenta merg intotdeauna impreuna.
In fiecare zi fa pasul in directia cea buna.
Pentru a reusi pune in practica marea lege a umilintei si slujirii.
Daca vrei sa fii cel mai mare accepta sa fii cel mai mic.
Pentru a reusi fa din esecuri etape spre realizare.
Pentru a reusi nu rosi niciodata din cauza convingerilor tale cu privire la adevar, dreptate si dragoste.
Pentru a reusi alimenteaza-te cu atitudini si ganduri nobile, generoase si pozitive.
Pentru a reusi fii credincios marilor principii...
Pentru a reusi ai curajul de a lua astazi decizia care iti poate schimba viata!
Pentru a reusi acorda- I lui Dumnezeu intotdeauna si in orice imprejurare din viata ta, locul intai.

o fost odata...

Fu odata un baiet si-o fata.
Fata era de-o frumusete rara sau nu. Mai bine era urata (ca sa fie originala). Da' urata de nu te puteai uita la ea. Asa zisa "uratenie remarcabila".
Oricine isi putea da seama de asta.
Asa ca baietul vazu' si dansu'.
Numai ca nu avu acelasi efect pe care-l avu la toti ceilalti.
Sparietura lui o fost (pot scrie verbe la timpuri diferite pt ca nu-i in aceeasi fraza; asa a zis Oana) mult mai zdravana si din acea zi baietu se schimonosi la fata (din cauza sparieturii, bineinteles) in asa hal c-o intrecu' pe fata.
Acu' nu mai era fatuca singura urata. Era si baietu urat (asta ca sa-i tina companie si sa nu se simta unica).
Insa lucru ista nu era un impediment (pentru ce? Nu stiu.)
Ideea este ca ar fi fost si varianta cu povestea in care baietu privind fata, fata privind baietu, sa capete (fata) prin nu stiu ce minune frumusete de la el (asa a zis Cristina. Ei asa i-ar fi placut. Noua nu. Am uitat sa zic ca "scriu gandind" impreuna cu Oana).
Asa...
Schimbarea care a aparut acum fata de inceputul povestii este ca nu mai avem un urat (ca si personaj de poveste) ci avem doi.
Sa vedem ce facem cu ei.
Ne mai gandim putin.
Gata.
Ne-am gandit.
Ii trimitem la culcare si mergem si noi dupa ei.
Cu mult in urma lor ca nu cumva sa patim ce-a patit baietu.
Si totusi nu-i bine sa mearga impreuna la somn. Sigur nu vor fi cuminti iar maine trebuie sa scriem despre cel de-al treilea urat (sau urata) si nu-i bine.
Asa ca ne mai gandim noaptea asta si anii care vor veni si vedem ce mai facem cu ei.
Pana atunci...
Toti care vor citi
dandu-si seama ca-s prostii
vor zambi si isi vor spune
"Fetele astea nu-s in strune"!


(Scrisa sub inspiratia oboselii <> si... atat!!!)

pentru ca stiu...

In seara aceasta am promis ca voi scrie despre A.C.D., si  pentru ca-i  stiu nerabdarea de a descoperi ce- mi mai trece prin minte, ma gandesc sa-mi tin promisiunea.
Insa ceva mai tarziu.
Cred ca ar fi normal sa ma explic putin.
Mi-am amintit ca scriu de doua zile dar ca nu am dat nicio explicatie cu privire la "faptul ca scriu".
Simt "nevoia" sa dau.

Daca exista cineva care se intreaba de ce scriu (desi ma indoiesc ca ar exista), ii raspund simplu: pentru ca imi place sa scriu. Nu stiu daca ma si pricep dar scriu. Scrisul nu este si singurul lucru care imi place. Am o multime de lucruri care imi plac, pe care le iubesc si despre care as vorbi si as scrie pana as epuiza toate materialele pe care poti nota ceva. Chiar de asa simt si stiu ca as fi "in stare", totusi nu ma "incumet" la a face manifest aceasta putinta de a exprima.
Mi-a ramas ratiunea.
Nu este doar iubirea lucrurilor fara o filtrare a lor si plus de asta nu este normal doar sa scrii; sunt atat de multe scrieri care la randul lor asteapta sa fie citite.
Vreau sa-mi gasesc timp si pentru ele...
Sunt anumite momente in care scriu si imi dau seama ca mi-e greu sa ma opresc, mi-e greu sa-mi gasesc o masura in cuvinte iar atunci  tresar la gandul ca as putea scrie mai mult decat citesc.
Mi-e teama ca as putea trai intr-un astfel de timp.
Vreau sa fiu "salvata" inainte de a pune scriitura stapanire pe mine.

Ma intorc la A.C.D.
 Sunt genul de persoana care stie sa vada dincolo de ceea ce se arata.
Imi plac oamenii.
Imi place sa-i descopar si sa-i ascult.
Imi place sa le simt reactiile chiar inainte ca acestea sa se vada.
Imi place sa-i surprind si sa ma las surprinsa de ei.
Imi place simplul fapt ca "sunt".
Desi ma regasesc in scris, si scriu adesea pentru si despre mine, totusi vreau ca aici sa scriu despre si pentru ceilalti.
Voi scrie despre suferintele si bucuriile lor, despre esecurile si realizarile lor, despre temeri, frustrari, visuri si neimpliniri.
Vreau sa scriu despre felul meu de a vedea oamenii.
"Personajul" pe care l-am ales pentru seara aceasta este diferit mult de majoritatea dintre noi.
Face parte din acele persoane care nu sunt sau nu par afectate de ceea ce se intampla in jur.
Au o lume proprie in care traiesc, iar aceasta lume va fi guvernata mereu de pace, rabdare, o gandire ce te va ingheta daca nu-i vei raspunde pe masura, o vointa puternica si curajul de a-si implini cautarea... 
E greu sa stai in fata unor astfel de persoane, fara un simt al realitatii, dezvoltat.  
Imi place sa-i intalnesc in "felul lor propriu de manifestare".
Sunt grozavi.
Au insa un cusur.
Stiu, toti avem.
Dar vreau sa scriu despre al lor.
Gandirea la rece, pe care o folosesc aproape intotdeauna si felul transant de a o argumenta, ii face putin "accesibili" celorlalti.  Trebuie sa-i cunosti si sa traiesti alaturi de ei pentru a ti-i face prieteni si a le intelege simtirile...
As mai avea de adaugat, dar stiu ca mai sunt inca multe categorii despre care vreau sa scriu...
Asa ca, in cazul in care nu am plictisit deja, ma voi opri inainte de a se intampla aceasta.

P.S.
Nu aveam in plan sa scriu ce am scris.
Vroiam sa scriu o poveste...care ar fi placut multora, in mod sigur.
O voi scrie insa intr-o alta zi...

Sa invatam...

Imi place sa- mi rasfoiesc jurnalele, caietele si notitele pe care le-am facut in trecerea anilor. Sunt surprinsa sa gasesc in ele lucruri care si acum imi plac si pe care mi le-as nota din nou pe foite de hartie spre a intampina uitarea lor...
Astazi vreau sa scriu una din insemnarile de atunci...
Sper ca cei ce o vor citi sa gaseasca in ea macar ceva care sa le placa; iar pentru cei care au citit poate de nenumarate ori aceste ganduri si le stiu "pe de rost", sper sa le faca placere amintirea lor de catre mine...

Invata...

Invata de la ape sa ai statornic drum;
Invata de la flacari ca toate- s numai scrum;
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi;
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi;
Invata de la soare cum trebuie s- apui;
Invata de la vantul ce-adie pe poteci cum trebuie prin lume de linistit sa treci;
Invata de la toate caci toate- ti sunt surori,
Sa treci frumos prin viata...,
Sa poti frumos sa mori....
Invata de la vreme ca nimeni nu- i uitat;
Invata de la nufar sa fii mereu curat;
Invata de la flacari ce- aveam de- aprins in noi;
Invata de la ape sa nu dai inapoi;
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea;
Invata de la stanca sa- nduri tacerea grea;
Invata de la soare ca vremea s- o cunosti;
Invata de la stele ca- n cer sunt multe osti;
Invata de la greier cand singur esti..., sa canti;
Invata de la luna sa nu te inspaimanti;
Invata de la vultur cand umerii ti- s grei si dute la furnica sa vezi povara ei;
Invata de la floare sa fii gingas ca ea;
Invata de la oaie sa ai blandetea sa;
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor;
Invata de la tot ca totu-i trecator...!!
Invata!!!
Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci sa -nveti din tot ce moare cum sa traiesti... in veci...!!

"Never say never"...

Ma trezesc revoltata facand lucruri la care nici nu indrazneam sa ma gandesc,  lucruri care erau la mii de ani lumina departe de propria-mi  imaginatie si care le "judecam" adesea vazandu-le facute de cei din jur...  In clipele de liniste pe care mi le dau, descopar ca singura greseala, pe care am facut-o este libertatea pe care i-am oferit-o gandului de-a ma duce spre acele "locuri"... Spun "libertate" pentru ca mi-am permis sa folosesc propria-mi logica in a explica de ce unii fac... si altii nu fac..., de ce unii traiesc cum traiesc iar altii sunt plini de "restrictii", de ce unii au doar prezentul in vreme ce altii au doar trecutul fara vreo idee despre viitor si despre felul in care ar putea deveni prezent...; Spun ca mi-am permis pentru ca nu era "dreptul" meu acela de explica "trairile" oamenilor... Spun "trairi" pentru ca  la urma urmei, trairile sunt cele care ne diferentiaza, care ne despart de "clone" si care raman in amintirea noastra si a celorlalti...
Ma gandesc bine la ceea ce citeam cand eram micuta..."Viciul este un monstru cu o fata groaznica; ca sa-l urasti trebuie doar sa-l vezi. Totusi, vazut prea des te obisnuiesti cu fata lui; la inceput il suporti, apoi ti-e mila si in final, il imbratisezi".
Dupa discutia "purtata" cu propriile-mi ganduri, imi dau seama ca este de preferat sa renuntam la a ne explica si judeca greselile celorlalti pentru a nu ajunge sa le acceptam si sa le acordam mila sfarsind prin a le imbratisa...
Acum stiu ca "niciodata sa nu spun niciodata"...

a (re)crea...

Cu fiecare alegere gresita pe care o facem, schimbam de fapt (fiecare personal)
 partea centrala din noi in ceva inferior a ceea ce am fost inainte.
Luand viata ca un intreg, cu miile si chiar zecile de mii de alegeri pe care le facem in tot timpul ei, schimbam pe neobservate "insasi viata", transformadu-ne irevesibil fie intr-o creatura cereasca, fie intr-una diabolica...

oprind prezentul...

Plictisita de "viata" mi-am intors fata spre "apus"...
Totul in jur imi pare a fi noroi, iar viata de multe ori este pentru mine o cetate goala, cu ferestrele si usile larg deschise...
Ar fi mai bine sa mor??
De unde atatea lacrimi??
De ce atata suferinta??
Pentru ce?? 
Pentru cateva clipe de fericire...
Dar, daca as muri ce se va intampla??
Ceva din mine imi spune sa "lupt"!!!
Pentru ce??
Pentru amintiri??
Nu! Pentru prezent. Dar prezentul tot "trecut" se cheama...
Si atunci... nu- mi ramane decat sa- mi inabus suspinul..., sau sa plang...
Vino somn!!
Ori, vino "moarte"...!!
Pentru mine e totuna...

"anonim"...