Suferintele spiritului

Sufletul meu, e altceva decat un portofel bine compartimentat. E insusi principiul care a decis o atare compartimentare a respectivului portofel. In sufletul meu nu exista un colt, unde se pot dezbraca hainele de vreme rea, un buzunarel, de unde sa imi scot bucuria in zilele de sarbatoare, sau o nisa, pentru depresii trecatoare. Nu il pot radiografia, pentru ca nu deserveste, ca orice organ, o anumita nevoie.
Sufletul meu e atat de plin de sine, atat de dens, incat fiecare punct al sau rasfrange intreaga lui capacitate de empatie spirituala.
Ca sa vorbesc despre sufletul meu trebuie mai intai sa ma imbat cu lumea aceasta la fel cum m-as ameti cu mirosul de dezinfectant din cabinetul antiseptic al unui medic generalist. Ca sa imi descopar sufletul trebuie sa-mi aduc aminte ca pot simti la fel de acut peretii camerei mele precum simt asprimea paturii de lana pe care m-am oprit in aceste clipe. Caci nu pot sa-l dezvelesc strat dupa strat, pentru simplul motiv ca sufletul meu este invulnerabil la incercari de demistificare.
Cetatea care apara civilizatia este mai vulnerabila decat obiectul protectiei sale. Duhul nu poate fi atins sau deformat cu mijloacele specifice acestei lumi, deasupra careia vegheaza inviolabil si imun la incercari infantile de a ataca abstractul pe cai concrete. Acest suflu ma modeleaza din interior pe scena teatrului unde se joaca multe comedii sub indrumarea aceluiasi regizor. Numai prin intermediul mastii poate fi spiritul afectat de germenii micimii si ai suficientei, germeni proprii unei dimensiuni ratate pe plan astral.
Sufocarea unui fulg intr-o perna de sub crestetul Parcelor, capul plecat pe satinul ce inchide un intreg neam de aripi si avanturi pure. Intins pe spate, in cabinetul neprimitor al unui medic de familie, sufletul meu nu poate sa sufere de pe urma unui varf de ac mai mult decat masca sa, simtind piscatura intruziunii in spatiul sau sacru. Afectat in acelasi timp, dar mereu in aceeasi masura, spiritul meu poate simti durerea cel mult la fel precum un zeu plange dragostea neimpartasita a unei pamantence.
Invinetit si schimbat de atingerea realitatii trupesti, sufletul nu sucomba insa ca pret al contactului cu degetele reci ale unei lumi in care isi leagana talpile precum copilul deasupra apei. Desi murdar si ravasit de pe urma pariului cu seful de gara, sufletul urca senin in urmatorul autobuz descoperit, spre o lume in care sa se limpezeasca si unde sa simta doar iluzia bratelor ce-l avanta jucaus deasupra apelor; iluzie fara de care, intr-un sfarsit, nu ar putea sa mai existe.

(suferintele spiritului intr-o gara, C.S.)