servitute

Ce anume ii produce teama omului?
Ce anume se transforma pentru el intr- o lume infricosatoare care sa apara ca fiind a sa, ba mai mult, ca fiind el insusi?
Fuga de lume nu face decat sa- ti apropie si mai mult lumea ce ameninta continuu. Ea ameninta mai mult prin ceea ce nu este intamplator in constitutia ei si o face atunci cand iti aduce in fata toate servitutiile timpului.
In "Fenomenologia Spiritului", Hegel, descopera frica in raportarea fiecaruia dintre noi la "celalalt". Cu raportarea la "celalalt" apar toate silniciile timpului, intreaga sa captivitate.
Cum fiecare tinde sa fie recunoscut ca o "constiinta- de- sine", independenta, confruntarea cu celalalt devine de- a dreptul agonala. "Fiecare tinde catre moartea celuilalt", va scrie Hegel. Din aceasta confruntare, o constiinta ajunge stapana iar cealalta stapanita, servila. Acesteia din urma i se ia totul; nu- i ramane nimic esential in afara propriei vieti, si se teme pentru viata sa, periclitata in chip absolut.
"Aceasta constiinta nu s- a temut anume de un lucru sau de altul, nici de acest moment sau de altul, ci s- a temut pentru intreaga ei fiinta; caci ea a simtit frica mortii, a stapanului absolut. Ea a fost dizolvata in interiorul ei, a tremurat in toate fibrele ei si tot ce era fix s- a clatinat in ea".(Hegel) Frica mortii ajunge asadar, pentru constiinta servila stapanul ei absolut. Nu este singurul ei stapan. Ea este obligata sa recunoasca mai intai pe cel care i- a luat dreptul la o viata independenta, dar i- a lasat viata ca atare. Este stapanul ei lumesc, semenul care nu- i mai este in niciun fel semen, si tocmai prin aceasta ajunge sa cunoasca stapanul absolut- frica mortii.
Invata atunci sub un asemenea stapan, desertaciunea lucrurilor si a lumii, intreaga lor negativitate, odata cu nevoia desprinderii de lume. Un singur lucru va retine pentru sine, si aceasta de o maxima genialitate, si anume faptul simplu de "a fi in viata".
Hegel justifica frica; ii da o indreptatire in viata mai cuprinzatoare a constiintei si a omului. Numai cel care face experienta stapanului absolut, depaseste vanitatea propriului sine. Isi intelege atunci finitudinea si insuficienta, faptul ca pana si negativitatea sa este limitata. Frica ultima a mortii, il obliga sa nu mai raporteze absolut totul la sine; sa nu faca din lume, cea care ii suporta fapta, doar un sens propriu, deoarece aceasta nu i- ar aduce decat o "libertate care ramane inca in interiorul slugarniciei".
Frica mortii se justifca, insa nu oricand si oricum. Ea pare necesara celui care incearca sa dea o forma lucrurilor. Dand forma acestora prin lucrarea mintii si a mainilor sale, el nu mai apare supus unui sens strain, dar odata cu aceasta forma, lucrurile ii suporta si negativitatea sa, limitele sale. De aceea pare important pentru om sa stie ca exista un cuprins vast al negativitatii si sa faca experienta acestuia.
In cele din urma, frica, este binefacatoare pentru cel care ajunge sa dea o forma lucrurilor, stapanindu- le intr- un fel sau altul. Fara aceasta posibilitate de a preface lumea lucrurilor, frica transforma constiinta intr- o constiinta "refulata in sine", una ce nu se revarsa asupra "realitatii cunoscute a existentei- in- fapt".
Experienta stapanului absolut este justificata cand constiinta ce a facut- o poate sa duca mai departe.
Ea trece atunci dincolo de servitute si de acel tremur al mortii.

(Stefan Afloroaiei, Timp si eschatologie)